cap. 1 - Forme fără fund

Titu Maiorescu n. 1840 (ro.wikipedia)
”...forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură.”
“În aparență, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc.” – Titu Maiorescu, “În contra direcției de astăzi în cultura română”. Citește aici și recitește de mai multe ori, iar după ce crezi că ai terminat ia-o de la capăt:
(https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_contra_direc%C8%9Biei_de_ast%C4%83zi_%C3%AEn_cultura_rom%C3%A2n%C4%83 )

Notă preliminară: Am făcut comparația de mai sus cu România în lipsa unui alt punct de reper. Pentru a parcurge textul, atunci când încercați, de merită să faceți vreun efort, vă rog, să vă scoateți din minte legătura cu țărișoara amintită.


Dacă afirmi despre cineva că, ”se trage pe fund” înseamnă că se eschivează de la a face ceva, adică se duce către un capăt al lucrurilor vizibile unui supraveghetor, acolo de unde va fi greu de observat și deci tras la răspundere, se duce spre un ”fund” al lumii ăsteia. Când ceva este fără de capăt și orice efort depui pentru a înțelege acel ceva sau a depăși respectiva situație, spui despre aceasta că este ”fără fund”, adică cu alte cuvinte nu îi vezi capătul sau e întuneric pe acolo pe unde este, oricât de rațional este efortul tău în a-i găsi capătul, sau a în a-l scoate la lumină. 

În zilele noastre, primită de multă vreme, forma fără fond observată de Maiorescu prin 1868, a căpătat mai degrabă caracteristica de ”formă fără fund” și să nu vă gândiți că mă refer aici la dosul vreunei doamne, ci la un hău inexplorabil existent în locul formei, adânc și negru, precum chiar este, un hău în care dacă așezi ceva, de fapt mărești groapa. Atât s-a discutat pe lângă adevărata problemă care a generat necesitatea formei, încât am rămas blocați între cuvinte și suntem din nou conduși către ”Lipsa de orice fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim”. Forma asta dinafară poate fi una structurală de organizare și manifestare socială, ce ține de instituțiile sociale și atribuțiile funcționarilor, sau chiar morală și una aparentă, ce ține numai de modul de prezentare al unui individ ce ocupă diverse funcțiuni. 

Forma dinafară preluată în Țara lu’ pește este mai degrabă aparentă și de cele mai multe ori ea nu este decât o modă pe la alții. Adevărata construcție intelectuală care a făcut necesară forma, este o muncă grea și tot la fel de greu de identificat. O vei întâlni numai la deschizătorii de drumuri și într-o anumită perioadă cu un anumit specific și ăla aproape deloc de prin țara asta de care vorbim noi acum. Forma asta preluată, este ceea ce a rămas după consumarea conținutului, ceva ce poate fi așezat în cuvânt asemeni unui roman cavaleresc.

Și apropo de modă, cam așa să înțelegeți asta : te uiți peste o revistă de high-life cumperi produsele și te afișezi cu ele. Cu siguranță vei primi de îndată admirația anturajului și te vei alege cu mulți ”prieteni”, iar apoi orice vei cere, vei primi, multe chiar pe gratis și e normal să fie așa. Tu ești doar în centrul lucrurilor, tu ești cea mai vie reclamă pentru produsele altora și dacă cineva le vede la tine, la va dori și el, toți se vor în centrul atenției, toți vor să fie ca tine. Miezul. Formele aste e adevărat că pot fi nu numai ceva ce ține de îmbrăcăminte, autoturisme, case high-tech, ci ține și de, sau mai ales ține și de cultură, ca modalitate în care ești educat să faci sau să nu faci ceva, iar educația aste nu ține de a citi și a reține ceva, cât mai ales din a face ceva cu consecvență și a nu face niciodată un altceva. Adică, a încălca convenția socială, a călca pe morală să spun așa, să fie o contravenție gravă, deci aspru pedepsită. Bine e absurd să și zic asta, căci pe acolo de mult lupii sunt stăpânii oilor, oi care au mai rămas tare puține și care nici măcar nu au cunoscut vreodată un cioban adevărat și atunci cum să facă o comparație ?

Aici este însă și ceva mult mai profund, mult mult mai vechi decât chiar istoria și de aceea a scăpat de orice consemnare a sa. Atât de vechi încât pare a fi dintr-o perioadă în care toate erau cunoscute și oamenii se plimbau împreună cu zeii, iar toate fiind cunoscute, orice este diferit și de dorit, aparține unei alte lumii, uneia sălbatice și din afară. Apoi stră-stră-moșii pare că sau înmulțit peste măsură, căci aveau un bun nivel de trai și au plecat care încotro prin toată lumea, iar în plus au venit prin acele locuri și barbarii, care după ce au fost primiți și ospătați s-au întors împotriva gazdei lor. Barbarii ăștia au venit de peste tot și au rămas în locurile în care este acum Țara lu pește, de aceea un studiu serios asupra populației, ar năuci orice catedre universitare din salte țări. Locuitorii din vechime și-au pierdut credința în zei, au consumat întreg produsul intelectual pe care ei îl creaseră, și-au consumat chiar țara fiind obligați la o pribegie veșnică. A venit apoi potopul și toate s-au întors în pământ, căci din pământ au fost făcute. Au mai rămas cei neștiutori asupra celor petrecute, dar care mai păstrează pentru ei numele și cuvintele care au fost odată. Cei din vechime au nevoie acum de o altă țară, să se poată întoarce acasă. Dar atât despre asta și dacă mai ajung vreodată pe aici să mă atenționați căci îmi torn de îndată o găleată de apă rece pe cap.

Revenind la subiectul nostru, forma asta fără fund, de care discutăm a fost preluată și apoi atât de învârtită pe toate părțile de tot felul de meșteri, încât în mișcarea de titirez ce i-a fost impregnată, a început să facă găuri în chiar fundamentul pe care se sprijină picioarele noastre. Rotația asta a creat o groapă, una adâncă și mai ales una lipsită de lumină. Forma de manifestare socială, deprinsă prin educație, este cea care încadrează mișcarea haotică a neuronului, e limita ce i-a fost fixată zburdălniciei. Educația, ca rugăciune în care te așezi în lacrimi pe genunchi în fața Domnului tău atunci când simți că te pândește Răul.

Forma asta de manifestare exterioară privește atitudinea, pe care o iei față de celălalt sau față de un ceva ce se ivește în fața ta și ea trebuie să fi fost îndelung cercetată de cei care se numesc educatori. Tot educatorii ăștia se ocupă și de păstrarea peste generații a rezultatelor remarcabile care au fost obținute. Din nefericire, ei se pare că au părăsit definitiv locurile despre care vorbim. Educația asta, privită la nivelul unei întregi populații, poate fi observată ca un specific național și poate primi denumirea de ”naționalism”. Curios veți spune, căci naționalismul ăsta pare ceva ce sună a ideologie, în exprimarea sa articulată, și a contribuit la formarea națiunilor și apoi a statelor naționale, care să permită creșterea indivizilor pentru a deveni cetățeni înăuntrul granițelor națiunii, protejați de imixtiuni străine, ce ar fi dereglat procesul educativ original.

Termenul "naționalism" este utilizat pentru a descrie sau atitudinea pe care o are o națiune în fața unei alte națiuni atunci acestora le pasă de identitatea lor națională, sau acțiunile pe care le iau membrii unei națiuni în încercarea de a realiza sau susține autodeterminarea. Conceptul de națiune este definit în termeni de origine etnică comună etnie sau ca legături culturale. Zidurile imaginare ridicate la granița unei națiuni, permit între acestea afișarea de zâmbetele și gesturile de bunăvoință față de conaționali, care inspiră să mergi mai departe, îți permit să te bucuri de bunurile pe care le ai, își permit ție și celorlalți un progres, sau măcar sentimentul că te ești bine acolo unde ești. În ”Țara lu Pește” lucrurile stau însă exact pe dos. Între granițe ești ca într-o căldare pe foc, care stă să dea în clocot, dar niciodată nu va atinge temperatura de fierbere căci toate ingredientele sunt epuizate într-o zeamă pestriță cu aromă de pucioasă. Ce a mai rămas pe aici ar putea fierbe la o temperatură mult peste punctul de fierbere, ce îl poți atinge cu lemnele putrede de pin pădure.

Naționalismul ăsta este cultura de masă, este minimul de bagaj intelectual pe care trebuie să îl posede cineva, ca locuitor al unei țări. Naționalismul îți permite să fi un tu de față cu conaționalii și de față străini. Naționalismul este un soi de hrană de culturală de subzistență, în care tu vei așeza apoi condimentele. El este însă în cele din urmă și hrana cea de toate zilele, căci numai agricultorul învățat știe a cultiva și a nu da indicații cizmarului, iar acesta din urmă că nu este cel mai bine să ia locul președintelui.

Mâncarea aceasta nevăzută, o așezi în farfurie sau îi dai o formă apetisantă, care te inspiră să deschizi gura și să o lași să intre în tine, căci odată ajunsă acolo te va face să mergi mai departe să ajungi în punctul în care vrei să ajungi. Mâncarea asta nu are o singură rețetă și asta de poate induce în eroare, ci de fiecare dată ai în față o întreagă carte de bucate din care trebuie să alegi în funcție de ce ai în cămară.

Am înțeles faptul că titlul lucrării poate crea anumite controverse și acestea nu sunt deloc plăcute, putând chiar a degenera și provoca rezultate extrem de negative. Dar de la bun început, însă, voi susține cu tărie că nu acesta este scopul meu. Nici pe departe, nu este acesta. Așadar în sintagma ”Țara lu' pește, consider că avem de lămurit în cele din urmă numai chestiunea cu ”țara”, căci treaba cu ”peștele” este cât se poate de clară. 

Afirm că treaba cu peștele e clară, plecând numai de la reprezentarea teritoriului țării pe hărțile oficiale, ce zac ordonate pe rafturi sau alte sisteme de depozitare în toate bibliotecile care se respectă. Reprezentarea este apoi, recunoscută de toate celelalte state ale căror hărți prezintă sau nu diverse forme vegetale sau animale, sau mă rog recunoscută de covârșitoarea majoritate a celorlalte state.Priviți așadar harta de pe coperta acestei cărți și să recapitulăm o chestiune de școală generală !

Din primele clase, la biologie, am aflat că peștele este un animal vertebrat, craniat, ce trăiește în mediu acvatic, respirând oxigen dizolvat în apă. Știința ce se ocupă cu studiul peștilor se numește ichtiologie. Este adevărat că peștii sunt considerați cei mai puțin dezvoltați dintre craniate, dar interesează aici exclusiv aspectul de morfologie externă a unui pește osos. Un astfel de pește prezintă un opercul, adică o placă osoasă care acoperă deschiderea branhială ce permite peștelui a respira, reprezentată schematic poate pe hartă de un lanț muntos; o serie de înotătoare dorsale dar și o reliefată înotătoare codală care dă în apa sărată a mării. Corpul pare fusiform, cu o forma hidrodinamică, fiind alcătuit din cele 3 părți clasice: cap, trunchi și coadă. Ce poate fi mai simplu decât atât ? Probleme sunt numai cu ochiul, care este clar legat direct de cap și e situat pe canalul excretor și vai ce mirosuri vin de aici. Dar să trecem peste pește.

Dacă chestiunea morfologică, adică cea legată de aparența vizuală, consider că a fost pe deplin lămurită, nu la fel stau lucrurile în ceea ce privește termenul de ”țară” și mai ales cu adjectivalul ” lu' pește”. Încerc totuși să îmi justific perspectiva atât cât îmi stă în putință. Adjectivul ca și cuvânt, poate fi adăugat substantivului pentru a exprima o calitate a ființei, obiectului sau conceptului desemnat, sau a introduce acest substantiv într-un context. Peștele, hrană ancestrală, are cel mai îndelungat contact cu omul, la momentul în care este deja plasat în farfuria acestuia, adică se află pe uscat. În apă acesta este rapid și poate scăpa de sub control, dar pe uscat e ca și ”peștele pe uscat” adică se află la dispoziția privitorului și îi poate fi anticipat cu certitudine traseul prin tractul digestiv.

Este ceva ce domini, ceva față de care nu ai nici o reținere, ceva ce nu poate atenta în nici un fel la cei care îi privesc. Este lipsit de orice apărare, de orice posibilitate de a scăpa din situația prezentă. A avea atașată numelui extensia ”lu' pește” conduce prin urmare la situarea într-o poziție inferioară, față de alții sau altele de același gen. Când afirmăm despre ceva că este "ca pestele pe uscat", înțeleg că se comportă ca scos din mediul lui obișnuit, neputincios și opusul "ca peștele în apa", adică ceva aflat în mediul lui obișnuit în care își poate atinge potențialul maxim. Dar această extensie a numelui, să spunem așa, poate fi atașată unei persoane sau unui lucru care nu are gradul de utilitate pentru care a fost destinat. Poate fi meșterul ”lu' pește”, sau chiar profesorul ”lu' pește”, mașina ”lu' pește” sau excursia ”lu' pește”. Deși, într-o anumită conjunctură putem spune și mașinile ”lu' pește”, urmărind prin aceasta să afirmăm că sunt obiecte extrem de costisitoare sau poluante și care nu își justifică îndelunga perioadă de timp pe care o alocăm pentru îngrijirea și admirarea acestora.

Expun corpul în public, bine îmbrăcat și înzestrat, păzindu-l de atingerile celorlalți, oferindu-i intimitate și ridicându-l spre admirația celorlalți. Toată lumea va privi corpul expus în mașina grozavă pe care o conduce. Toată lumea va admira că acest corp expus are în puterea de a folosi după placul lui, minunate mecanisme la care au lucrat zeci de ingineri și mii de muncitori, roboți sau software-uri. Am spus ”lu' pește” dintr-un singur considerent: forma sa așezata pe o harta seamănă izbitor cu un pește. Sincer ! Consultați cel mai mare for al specialiștilor în geografie și coroborați spusele acestuia cu cele ale celui mai mare for al biologilor. Apelați apoi la medierea președinților, pentru definitivarea concluziilor. Rezultatul nu poate fi decât unul singur: ”pește”.

Dar trecând de aparențele să trecem la ceea ce ne interesează, la lumea ascunsă a altor aparențe, care ne fac să fim ceea ce suntem. În ”Țara lu pește” activitatea principală nu este pescuitul, ca hobby și nu ține ține totul de lumea pescuitului, așadar va trebui să căutăm cum am spus mai sus un alt motiv care este aplicabil acest apelativ, ceva ce implică mai puțin sau mai mult din viața fiecăruia din locuitori.

Țara este așadar un teritoriu locuit de un popor, organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat, care este existent fiindcă prezintă oarecum o constanță a reacțiilor sale față de alt stat. Statul ca atare prin chiar denumirea sa are o structură stabilă, închipuită, și care chiar așa ar trebui să fie. Această siguranță a reacțiilor față de un altul sau altceva, trebui să fie valabilă și în cazul locuitorilor țării în particular față de marea lor majoritate, nu neapărat față de toți. Țara asta are prin urmare o situare în cultura de masă dintr-un anumit loc, țara aparține invizibilului din noi. Ea apare sub denumirea de ”național”, apare ca bagaj intelectual minimal pe care trebuie să îl posede cineva, pentru a o locui. Țara asta pare însă de nelocuit.

Acum forma asta de aranjare a funcțiilor ce le ocupă fiecare și atribuțiile fiecărei funcții, cu siguranță pot fi importată de pe la alții, căci este ca atare un lucru bun și nimic mai mult, atâta vreme cât a fost testată și a produs rezultate favorabile. Problema este că atunci cât o duci undeva la marginea civilizației, nu ai oameni, ca persoane cultivate care să joace corect rolurile sociale. Fără o educație minimală, nu există o necesitate de instituire a vreunei forme și apoi o încercare de identificare a unei surse de inspirație de pe la alții. Forma este preluată mai cu seamă în scopuri de a mima că ești un altceva 

În democrația lu’ pește, apar toate instituțiile : curți de justiție, parlamente bicefale care scuipă foc și pucioase, președinți, directori generali și mulți manageri etc., numai că acestea aduse într-un loc aiurea, devin în loc de curți în toată regula un soi de ”grădinițe”, parlamentele, piețe agro-alimentare în care prețul morcovului devine haotic și președinții au nivelul intelectual al unor șefi poliție comunală. Dacă întrebi pe cel ce ocupă o funcție ce face exact, el recită o poveste, iar cei mai de sus atât că recită mai bine, însă toți habar nu au ce fac. 

În democrație trebuie dacă ai o funcție, să faci servicii pentru alții și prin alții nu înțeleg neapărat verișorii, alți membrii ai familiei, sau diverși acoliți. Apoi să înțelegi că dacă faci ceva pentru alții, este același lucru cu a face pentru tine, căci dacă sistemul funcționează va funcționa și pentru tine și pentru ai tăi. În alt fel vei ajunge să nu faci nimic căci ai de la alții, devenind un supraponderal cu pielea întinsă și minte de plod și deși ești bronzat de un soare exotic, lumea va crede că e un bronz de la scumpa ta mamă.

Comentarii