cap. 2 - Cultura de tablă

Școala serioasă din Țara lu’ pește, adică aia după care rămâneai cu câte ceva după efortul depus pentru absolvire, a fost strivită și nu întâmplător, sub șenilele tractoarelor fabricate prin vecini. Acțiunea s-a petrecut în monumentala încercare de construcție a unei societăți multilateral orientate, acum o grămadă și ceva de ani. Dascălii au fost trimiși printre primii la muncă patriotică prin lagăre de concentrare, că doar și ei trebuie reeducați, adică să știe cum e să lucrezi serios, folosind mâinile, ca să se și vadă că rămâne ceva după tine. Au fost trimiși în lagăre împreună cu ei și cei care se ocupau de chestiunile administrative ale vechii țări, care făceau vasăzică politică, că doar cineva trebuia să administreze închisoarea asta de reeducare. Așa deci, dascălii find concentrați în lagăre pentru reeducare, cei care rămâneau pe dinafara lagărelor nu aveau contact cu ei și au rămas ne-educați, dar s-au apucat totuși să-și întemeieze școli, de la grădinițe la universități și chiar academii. 

Școala a fost deci anexată pe vremuri, partidului comunal, să nu zic comunist că ăla avea cică pretenții dialectice, și mă întreb retoric ce putea răsări după o asemenea cultură agricolă ? Păi ce, ce avem acum, cultura de tablă, susținută aprig de tablagii. Ceva ieftin și unde singurul efect notabil este dat de zgomotul picăturilor de ploaie la atingerea materialului din care sunt făcute gradele, sau zgomotul zarurilor printre pauzele de știri. 

Da, parcă suntem o țară condusă de plutonieri ! Pardon, de foștii plutonieri deveniți generali, odraslele și muierile lor simandicoase. Ăștia după telenovela de iarnă, în care și-au bătut joc de oameni, ba mai rău, au schilodit și omorât la întâmplare, să-și asigure întâietatea, s-au urcat cu bocancii pe pânza albă a democrației în speranța că nu lasă urme. Zâmbesc, după ce deschid geamul limuzinei să poată scuipa pe cei din față, pentru a-și netezi drumul și lasă în stradă iz de manele și putoare de Chanel.

Tablagii de ieri au descoperit totuși că secretul muncii, e chiar munca în secret. Păi ce ia scoateți voi banii și plătiți bine, că dacă e secret ce facem și nu se spune public. A ... că nu vedeți rezultatele muncii ? Păi ce să vedeți, lucrurile secrete au și efecte tot secrete, că doar sunt legate nu !? Și apoi mai este și hazardul care are un cuvânt greu de spus nu-i așa ? Păi așa o fi, spunem noi, dar ce e cu zgomotul ala, cumva plouă ?

Dar foarte interesant și cei mai de jos pe scara socială cei care nu aveau epoleți, sunt chipurile funcționari cu diferite funcțiuni mai mult sau mai puțin superioare. Aceștia au adoptat tablele, , jocul de table, de altfel un jos respectabil. Ei fac așa: cumpără un bidon de băutură cu aromă de bere că e mai ieftin și nu pot mai mult, iar după ce se strigă pe nevastă, iar asta scuipă după ei, pleacă cu jocul de table sub braț în spatele blocului. Aici se așează pe o bancă alături de alți amici la fel de proaspăt scuipați și se apucă de aruncat zaruri, pentru a stabili secvența de mișcare a pieselor pe tablă. Deci tablele de pe epoleți sau jocul de table, ia una dublă !

Preaslăvita organizare socială statică și nemișcată din Țara lu pește este extrem de simplă în esența sa. Astfel, cei de sus care trăiesc în aerul rarefiat al înălțimilor, adică Înalții Funcționari și umilii lor asistenți, în funcție de datele primite de la cei din servicii, trasează limitele în funcție de care sunt acceptate acțiunile celor de jos, ale consumatorilor. Ce și cum trebuie să facă ei, cum trebuie să reacționeze, ce să mănânce și ce să scuipe din gură, cum să râdă și cum să tacă etc. Greutatea sarcinilor de conformare în limitele trasate de Înalții Funcționari și umilii lor asistenți, cade tot în capul celor din servicii, dar totuși, numai dacă aceștia vor sau au chef să facă chestiunea. Asta e tot.

Acum, educația asta este un altceva este o altfel de cultură decât cea agricolă, deși ambele culturi se ocupă cu creșterea a ceva. Prima fixează limite în zburdălnicia neuronului, crescând neuroni mai tineri, care vor permite mai apoi funcționarea și a celelalte culturi, funcționarea societății.

Semnificația termenului de "cultură" a fost contestată, mai ales în cadrul antropologiei și prima definiție a venit prin 1871 (Edward Tylor), care afirmă că aceasta este "acel întreg complex care include cunoaștere, credință, artă, lege, morală, obiceiul și orice alte capabilități și obiceiurile dobândite de om ca membru al societății”. Majoritatea definițiilor caracterizează cultura ca fiind ceva care este împărtășit în mod larg de membrii unui grup social în virtutea apartenenței la acel grup, dar pe noi ne-ar interesa mai mult decât atât și anume motivul pentru care este ea împărtășită și în ce anume constă acel ceva partajat între membrii unei comunități. 

Cultura nu ține de acum, ci de ce vrea omul cult să fie în viitor și mai ales de cum poate el să condiționeze acest viitor. Adică el având în spate o educație, încearcă a așeza viitorul după cum trebuie să fie pentru el, iar modelul în a face asta nu e predefinit, ci numai are un soi de model, de matriță pentru a face asta. Cultura asta ține de o atitudine pe care o iei față de ceva, de acțiunea sau inacțiunea pe care o întreprinzi la un moment dat. Ea este cea mai bună modalitate în a face ceva, așa cum este ea transmisă de comunitate, relativ bună și acest relativ este legat de grupul care partajează elementul cultural. Cultura asta pare a avea baza în experiența păstrată în comunitate asupra unui fapt. Ea nu ține de marea revelație a noii lumi și resetarea calendarului, ci de a păstra această lume în bune condițiuni. 

Dacă întrebi un intelectoid din Țara lu' pește, de el poate ceva, orice, și mai ales ceea ce el face acum, sau mă rog ce scrie în fișa postului său, se va încrunta și cu o față mimând seriozitate maximă va spune că poate negreșit. Dacă spui apoi că acel ceva de fapt nu e bun și i-ai întins o capcană atunci cât l-ai întrebat, el va spune că asta e o opțiune și că poate fi și altfel, dar mai ales nu se va contrazice cu tine pe chestii intelectuale că doar astea sunt sortite schimbării și toate la urma urmei sunt păreri despre ceva. 

În țara asta orice se poate întâmpla, dar în concret nimic serios nu se întâmplă. Lipsește entitatea care arhivează acel ”ce e mai bun” de făcut, lipsește critica comunității pentru a permite evidențierea acelui ”ce e mai bun”. Astea de parcă toți zeii, ca imaginari păstrători ai valorilor, au plecat de mult de pe aici. Dacă zeii părăsesc un loc, acesta este al nimănui și al tuturor celor care se află pe el. Nimeni nu mai este bun și deci toți sunt răi. Trebuie cu orice preț, deschisă a doua oară cutia Pandorei pentru a da drumul speranței.