Treceți la conținutul principal

cap. 3 - Progresul fiscal sau nouă-zeciuiala. Zgarda Financiară


Pe vremuri, exista ceva de genul Garda Financiară, poliție fiscală care controla corecta plată a impozitelor taxelor și altor contribuții. Acestea se plătesc de bună voie, iar dacă nu plătești, oricum vei fi executat silit împreună cu penalitățile de întârziere ce pot depăși cu mult debitul, mama ta de trântor ! Acum această instituție s-a reorganizat, dar nu ea este subiectul discuției noastre, ci puțin despre sarcina fiscală așezată pe capul cetățeanului sau resortisantului.

Profitând de diferența fonetică minimală, pentru limba română, între ”gardă” și ”zgardă”, da mi-a ieșit, na din greșeală,  ”Zgarda Financiară”. Dacă zgarda pentru câini, confecționată din diverse materiale, este ceva ce asigură un plus de control al deținătorului asupra animalului de companie, la fel este ”zgarda financiară” pentru cetățeni, care în primul rând au calitatea de a fi contribuabili. O modalitate ingenioasă de a struni și stăpâni fluxul financiar, care face să bată inima societății, prin această ”zgardă financiară”. Banii sunt astfel bine dirijați spre anumite buzunare funcționărești, funcționărești pe la față sau pe la spate și aici desigur mă refer numai la buzunare ca și componentă vestimentară. În felul acesta lucrurile se aranjează după cum voiesc cei de sus, dau cui vreau și iau de la cine vreau cât vreau. Nu vă vindeți un rinichi, sau prostata, ele au o anumită valoare și vă mai scade din datori ? Că vă stricați neuronii din pricina nervilor, nu se pune căci aia e pe răspunderea voastră exclusivă. 

Pogromul impozitar din zilele noastre, dă însă peste cap orice rațiune. Într-o perspectivă istorică, dacă pentru început vorbim de un impozit de 10 % dintr-un produs, ori din venitul mediu sau capacitatea de munca a unei familii, adică zeciuiala, acum în Țara lu’ pește discutăm și de peste 90 % din orice sursa de venit, adică nouă-zeciuiala. Suntem contribuabili înainte de a fi orice altceva. Impozitele sunt folosite mai cu seamă, pentru a genera birocrație și a susține financiar persoanele cu o astfel de îndeletnicire.

De prin wikipedia găsesc ceea ce reproduc mai jos, cum că termenul “impozit” provine de la latinescul “impositum”. Acest impozit reprezintă relațiile financiare prin intermediul cărora se ridică o parte din veniturile și / sau averea persoanelor, pentru fondurile de resurse financiare publice. Aceasta ridicare din partea celor de sus, are un caracter obligatoriu, definitiv, cu titlu nerambursabil și fără contra-prestație imediată sau directă, căci te poți ruga dar nu poți porunci celor de sus să și facă după pretențiile tale. Și de ce nu, te-ai gândit vreodată că ceea ce vrei tu poate că nu e corect ?

Sarcina achitării acestor impozitelor revine tuturor celor care realizează venit dintr-o anumită sursă prevazută de lege sau posedă avere impozabilă. Sursele de venituri sunt salariul, profitul, renta, dobânda, dividendele etc. La averea impozabilă discutăm de pământ, imobile, autoturisme, bărci, avioane, elicoptere, cam tot ce mișcă prin gospodărie înafară de soț și copii care sunt impozitați indirect etc.

Tributurile, birurile, dijmele, dăjdiile sunt incompatibile cu spiritul omului liber, și asta nu o spun eu ci am impresia că tot wikipedia. Poate și aceasta este o explicație a faptului ca impozitele, în forma lor clasică, au apărut o dată cu divizarea societății în paturi sociale și apariția statului, reprezentând “contribuția cetățenilor” pentru sprijinirea autorităților publice. Impozitului Ii revine menirea de a detașa în folosul statului o parte din venitul sau averea celor supuși. Statul își însușește aceste mijloace nu ca proprietar al mijloacelor de producție sau ca participant la procesul de producție, aceasta având loc în mod subiectiv, din exteriorul sistemului economic, forțat. Însușirea mijloacelor de către stat se face nu în baza legilor obiective economice, dar în temeiul normelor juridice. Plata impozitelor conduce permanent la deformarea schimbului echivalent. Folosind puterea politică, autoritățile pretind nu numai o parte din valoarea nou – creata, inclusa în profit, dobânda, renta, salariu, dar și o parte din prețul mărfurilor și serviciilor. Pornind de la concepțiile asupra funcțiilor și rolului statului, s-au conturat diverse explicații asupra dreptului de impunere. Ele au fost înglobate în diferite teorii, care, succedându-se de la o perioada la alta, trebuiau sa fundamenteze dreptul autorităților publice 

Impozitele au evoluat de la sacrificii arhaice spre dări forțate, iar pe urma devenind vărsăminte obligatorii. Cunoscute din antichitate, ele au apărut ca instrument de prelevare a valorii în primele formațiuni statale, fiind determinate de necesitățile întreținerii materiale a celor ce exercitau puterea publica, îndeplinind atribuțiile autoritare de conducere statala. Impozitele au evoluat în strânsă legătură cu funcțiile și sarcinile statului.

O forma speciala a impozitului, denumita zeciuiala sau dijma (decima pars), este menționată în Vechiul Testament astfel: “Toată dijma de la pământ, din roadele pământului şi din roadele pomilor este a Domnului, sfințenia domnului”. Noul Testament a stabilit o regula noua, care avea sa guverneze conduita creștină față de Statul roman și, de altfel, față de orice alt guvern, declarând: “Daţi…Cezarului ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22:21). “…trebuie sa fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi datorita conştiinţei. Tot pentru aceasta sa platiţi şi birurile. Caci ei [“autoritaţile superioare” guvernamentale] sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, facând necurmat lucrul acesta. Daţi tuturor ce sunteţi datori: cui datoraţi impozitul, daţi-i impozitul; cui datoraţi vama, daţi-i vama” (Romani 13:5 – 7). Creştinii aveau obligaţia sa fie cetaţeni cinstiţi, care Işi achitau impozitele, platind Statului pentru serviciile facute (Ioan 17:16). Regii francezi, spre deosebire de regina Angliei, erau adevaraţi luptatori pentru împlinirea bugetului în dauna libertății supușilor lor. În anul 1600, ei au obținut de la parlamentul francez Statele generale – dreptul de a majora impozitele conform propriei voințe. Acest drept Ludovic al XIV-lea l-a interpretat astfel: “Statul sunt eu”. În timpul domniei lui darile fiscale erau deosebit de mari. Cu timpul tot mai necesara devenea şi Innoirea tehnicilor de impozitare. Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), care a ocupat în Franţa postul de ministrului al finanțelor, a definit impozitarea ca find “ iscusința de a smulge penele de pe gânsac, astfel încât, să se obțină o cantitate maximă de pene cu cât mai puțină gălăgie”.

În Principatele Române, la Inceputul instaurarii dominaţiei otomane, principalele surse de venituri proveneau din creşterea vitelor, oilor, din Ingrijirea albinelor, deţinerea loturilor de pamânt, din cultivarea viţei de vie, a tutunului, porumbului, din exploatarea sarii etc. Sistemul fiscal cuprindea multe dari şi prestaţii: vacarit, oierit, albinarit, pogonarit, vinarit, tutunarit, ajutorniţe etc. Şirul mare al dariilor ordinare includea şi birul aşezat ca “cisla” asupra localităților şi perceput cu denumirea de “sferturi”. Țăranii care trăiau pe pământurile feudalilor sau boierilor erau datori sa plătească dijma în produse şi sa faca boierescul, angaralele, corvoada, podvoada etc., obligaţii ce aveau radacini In legea ţarii. IncepInd cu secolul al XVII-lea, acestora li s-au adaugat dari extraordinare: a fost introdus impozitul ploconul steagului (“banii steagului” sau “darea sceptrului domniei”), care se platea la urcarea In scaun a domnului, “dajdia calului” (cheltuieli pentru cumpararea cailor daruiţi dregatorilor otomani), “caii Imparatului” (bani sau cai pentru oastea otomana), ajutorniţele ş.a. Pentru stingerea impozitelor era organizata o reţea impresionanta de mici dregatori cu atribuţii fiscale: olacari, globnici, conacari, bezmenari, zlotaşi, taleraşi, dajnici ţaraneşti, ilişeri, slugeri, globnici de ţinut, descatnici de stupi, gorstinari de oi etc. Practic, fiecare impozit era strâns de un dregator aparte. În general, stabilirea şi perceperea acestor dari erau arbitrare şi abuzive.

În ţarile româneşti din perioada feudalismului dezvoltat, veniturile şi cheltuielile visteriei se confundau cu cele ale domnitorului. Diferența dintre venituri și cheltuieli reprezenta venitul net al domni-torului. Domnitorii, cumuland toate puterile, erau stapâni absoluţi şi cheltuiau dupa bunul plac din veniturile ţarii. În Moldova medievala, boierii au fost scutiţi pâna In 1636 de plata dărilor față de stat, iar în acest an Vasile Lupu i-a impus la plata birului.

In perioada medievala târzie se raspândesc impozitele asupra consumului, care iau diverse forme concrete. Deopotriva cu extinderea aplicarii taxelor vamale, cunoscute Inca In antichitate, apar şi se amplifica accizele. Trecerea pe poduri, manufactura, vesela, metalele, hârtia, sarea şi multe alte marfuri şi servicii erau impozitate necruţator. De exemplu, conform istoricului de–Vitta, In Olanda, In secolul al XVII-lea la o porţie de peşte, servita Intr-o taverna, reveneau 34 de diferite accize.

Sistemele de impozitare medievale se caracterizau prin numeroase impozite, povara drastica, abuzivitate, opresivitate, subiectivitate, injusteţe, arbitraritate. Prin impozite se preleva o mare parte din strictul necesar al cetaţenilor, fiind în primul rând afectaţi ţaranii şi meşteşugarii, care, In cele din urma, se ruinau, trasformându-se In angajaţi. Presiunea fiscala dura a accelerat exproprierea ţaranilor, meşteşugarilor, comercianţilor şi a altor proprietari mici, stimulând astfel dezvoltarea relaţiilor capitaliste de producţie. Iar dezvoltarea industriei şi comerţului, extinderea comerţului, diferenţierea potrivit proprietaţii şi veniturilor, succesele în iluminarea populaţiei – tot ce însoţea dezvoltarea economiei de piaţa nu putea sa se concilieze cu sistemul fiscal arhaic.

Pe măsură ce relaţiile de producţie capitaliste câştiga tot mai mult teren şi burghezia preia puterea din mâna monarhiei și a nobilimii, are loc un proces de renaștere a sistemelor fiscale, In conformitate cu cerințele tranziției de la feudalism la capitalism.

Astfel, se adopta masuri care urmareau limitarea drepturilor suveranului în instituirea şi perceperea impozitelor, ca şi în cheltuirea acestora, organizarea gospodariei financiare a statului dupa reguli prescrise şi controlul parlamentar asupra folosirii mijloacelor finan-ciare publice. Sistemul fiscal modern propriu economiei de piaţa a obţinut contururile actuale In ţarile economic dezvoltate şi democratice abia In ultimile decenii ale secolului al XX-lea.

Impunerea reprezinta activitatea de realizare a unui set de acțiuni orientate, În final, la perceperea impozitelor. Este evident ca aceasta lucrare se realizeaza In cadrul unor tehnici şi procedee aranjate şi executate conform anumitor reguli şi criterii, care In ansamblu şi alcatuiesc principiile impunerii.

Pentru prima data principiile impunerii au fost formulate Într-o maniera explicita şi într-o silueta profesionala, ştiinţific argumentat de ilustrul economist, reprezentant de vaza al economiei politice clasice, Adam Smith (1723–1790) In lucrarea fundamentala “Avuţia naţiunilor” (1776). Aceste maxime au intrat ulterior în teoria financiara sub denumirea de principiile clasice ale impunerii. 

Rezumativ expuse, principiile clasice ale impunerii reflecta următoarele precepte.

Justeţea impunerii. Conform acestui principiu, “supuşii fieca-rui stat trebuie sa contribuie, pe cât posibil, la susţinerea statului, In raport cu posibilitaţile lor respective, adica In raport cu venitul de care, sub protecţia acelui stat, ei se pot bucura”. In aşa mod, se pleda pentru participarea tuturor supuşilor statului la acoperirea cheltuielilor publice pe masura veniturilor obţinute, pentru stabilirea impozitului In funcţie de veniturile câştigate, pentru o impunere proporţionala puterii contributive, pentru o fiscalitate progresiva, pentru echitate In impu-nere.

Certitudinea impunerii. “Impozitul pe care fiecare persoana este obligat sa-l plateasca trebuie sa fie bine precizat şi nu arbitrar. Epoca de plata, modalitatea de plata, suma de plata, toate acestea trebuie sa fie clare şi evidente, atât pentru contribuabil, cât şi pentru orice alta persoana.” Dupa cum se vede, este necesar ca marimea impozitelor datorate de fiecare persoana sa fie exacta, precisa, şi nicidecum subiectiva, samovolnica, abuziva, iar termenele, moda-litatea şi locul de plata sa fie stabilite fara echivoc, sa aiba o publicitate cat mai larga, pentru a sensibiliza fiecare contribuabil, dar şi opinia publica. “Nesiguranţa In impunere Incurajeaza insolenţa şi favorizeaza corupţia unei categorii de oameni, care şi aşa sunt, In mod firesc, nepopulari…”. In materie de impunere un mis grad de nesiguranţa era considerat mai mare defect decat un considerabil grad de injusteţe.

Comoditatea perceperii impozitelor. Potrivit acestui principiu, “orice impozit trebuie sa fie perceput la timpul şi modul care reiese a fi cel mai convenabil pentru contribuabil ca sa-l plateasca.”. Aşadar, termenele de plata a impozitului respectiv se cer a fi stabilite confortabil pentru suportator. In cazul impozitului funciar, desigur ca aceasta este dupa recoltarea roadei, al impozitului pe venit – dupa încasarea câştigurilor etc. Iar modul de varsare a impozitului se cuvine a fi cat mai lesnicios, cum ar fi încasarea impozitului nemijlocit la contribuabil, achitarea taxelor prin virament etc.

Randamentul impozitelor. Postulatul denota ca “orice impozit trebuie sa fie astfel conceput, Incât sa scoata şi sa Instraineze din bu-zunarele populatiei cât mai puţin posibil, peste atât cat poate aduce In tezaurul public al statului”. Aceasta Inseamna ca fiscul este obligat sa asigure Incasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli şi sa fie cat mai puţin apasator pentru platitor. El reflecta Intr-un fel ideea “guvernului ieftin”, conform careia instituţia pentru stabilirea şi perceperea impozitelor, la fel ca şi Intregul aparat de stat, nu trebuie sa fie extinsa, ineficienta, costisitoare şi, totodata, sa nu stinghereasca Intr-un fel sau altul activitatea economica a contribuabililor şi nici sa-i Indeparteze de la ocupaţiile lor .

Aceste principii au fost indiscutabil progresiste, fiind îndreptate împotriva arbitrarului ce domnea în fiscalitatea perioadei de trecere de la feudalism la capitalism şi în fazele incipiente ale economiei de piață. De altfel, valoarea lor rămâne In actualitate.

Principiile impunerii sunt diverse şi multiple, extrem de eterogene şi, ca rezultat, cu efecte diametral opuse. Insa, având In vedere ca s-a urmarit permanent instituirea unui sistem fiscal financiar rentabil, politic justificabil, social acceptabil, practica finan-ciara milenara a procreat o Intreaga garnitura de principii ale impunerii, care, evoluând de la o perioada la alta, In prezent se reproduc In canoanele moderne ale politicii fiscale. Principiile moder-ne ale impunerii conform esenţei şi efectelor lor pot fi Inglobate In câteva grupe, şi anume: principii de echitate fiscala, principii de politica financiara, principii de politica economica, principii social-politice.

Principii de echitate fiscala. Echitatea fiscala Inseamna drep-tate şi justeţe In materie de impozite. Ea presupune impozitarea diferenţiata a veniturilor şi a averii In funcţie de puterea contributiva a subiectului impozitului şi scutirea de plata impozitului a persoanelor cu venituri mici. Echitatea fiscala indica Indeplinirea cumulativa a mai multor condiţii.

Stabilitatea impozitului, privita din punctul de vedere al misiunii lui financiare, Inseamna menţinerea constanta a randamentului impozitului de-a lungul Intregului ciclu economic, indiferent de faza parcursa. Aceasta Inseamna ca randamentul impozitului nu trebuie neaparat sa sporeasca concomitent cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor In perioada de ascensiune economica şi nici sa scada In stadiul de recesiune a economiei.

Elasticitatea impozitului presupune reacţia automata a impo-zitului la condiţiile economice schimbatoare, fara a fi necesare ajustari In cotele impozitelor, posibilitatea de adaptare maşinala continua a acestuia la necesitaţile de venituri ale statului. Astfel, daca economia se afla In recesiune, impozitul trebuie sa aduca acelaşi volum de resurse financiare pentru finanţarea cheltuielilor publice, ca şi pâna la declin.

Principii de politica economica. Aceasta grupa de principii are In vedere criteriile de construcţie a impozitului, datorita carora el exercita, In afara de cea financiara, o alta misiune importanta – de influenţare a proceselor economice. Maniera de formarie a impozitului Il trasforma In instrument de stimulare, reglementare sau deprimare economica.

Rata fiscalitaţii In sens larg, egala cu raportul dintre totalul impozitelor şi contribuţiilor pentru asigurarile sociale şi produsul intern brut.




Gradul fiscalitaţii In unele ţari


Ţara 1990 / 1996
Argentina 9,4 / 11,9
Austria  31,6 / 32,7
Canada 18,3 / 18,3 
Danemarca 33,3 / 35.3
Elveţia 19,4 / 21,5 
Emiratele Arabe Unite 0,6 / 0,6
Grecia 26,0 / 19,7
Italia 37,3 / 40,4
Japonia 13,7 / 17,6 
Marea Britanie 33,4 / 33,5
Norvegia 32,3 / 32,5
Olanda 42,8 / 42,6
România 30,9 / 26,4 
S.U.A. 17,4 / 18,8
Franţa 37,6 / 38,9

Sursa: Calculat In baza datelor din Governament Finance Statiatics Yearbook 1997.

Deși tabelele ori statisticile furnizate de mai marii zilei par suportabile, ele reprezinta trunchiat numai vârful aisberg-ului impozitar. Astfel, numai spre exemplu, România ocupa poziția a patra în lume și prima în Uniunea Europeana în funcție de numărul taxelor pe care o companie trebuie sa le plătească pe durata unui an, cu 96 de impozite, nivel dublu comparativ cu cel din alte tari europene, precum Polonia sau Slovacia, potrivit unui raport întocmit de PricewaterhouseCoopers (PwC) și Banca Mondiala, care a analizat 178 de tari (2007). Pe primele trei locuri în lume după numărul de taxe plătite de o companie într-un an, se afla Belarus (124 de taxe) Uzbekistan (118) si Ucraina (99). Cele mai puține taxe din UE se înregistrează în Suedia, unde se plătesc doar doua impozite și în Letonia 7.

In cazul României, exista 12 contribuții sociale pe an, 12 taxe pe valoare adaugată, iar alte taxe ca impozitul pe teren, pe cladiri si pe profit au o frecventa 4 ori pe an, pentru fiecare. De asemenea, exista și taxa pe urbanism, cu o frecventa anuala, mai spune raportul PwC.

Astfel, numarul taxelor solicitate in România este mai mare decat in orice alt stat din Uniunea Europeana, locul doi in Uniunea Europeana fiind ocupat de Polonia, care percepe anual un număr de circa 40 de taxe, aproximativ jumătate din nivelul din România.

Studiul subliniaza ca, in ciuda faptului ca Țara lu' pește si Ucraina au adoptat taxa unica de impozitare, numarul mare al celorlalte taxe percepute in aceste tari reduc beneficiile acestui sistem de impozitare.

În România, dintre cele 96 de taxe, 60 sunt în domeniul forței de munca, într-un an o firma fiind obligata sa realizeze cate 12 plăți pentru fiecare din domenii precum contribuția la asigurări sociale, contribuția la asigurările de sănătate, șomaj.

Timpul necesar unei companii din România pentru a plăti taxele și impozitele într-un an este de 202 ore, nivel considerat redus de specialiștii companiei PricewaterhouseCoopers. Spre deosebire o companie din Belarus aloca 1.188 de ore pentru plata acestor taxe.

Codul fiscal romanesc a suferit numeroase modificari. Printre principalele modificari ale Codului se numara re-re-re-reintroducerea controversatei taxei de inmatriculare auto, impozitului pe valoarea tranzactiilor imobiliare, in locul impozitarii castigului, taxei pentru functionarea restaurantelor si barurilor, impozitul pe venit de 2% pentru microintreprinderi fata de 3% anul trecut.

Totusi numarul ridicat de taxe si timpul necesar contribuabilului pentru calcularea acestora nu este cel mai relevant. Cuantumul total pare a fi mai important în privința taxelor și impozitelor. Consultând sumar, Registrul impozitelor, taxelor si tarifelor cu caracter fiscal și nefiscal, conform Ordinului Misterului Finanțelor din Țara lu' pește, observăm că se impozitează cu o cota de 16 % veniturile din activități independente, veniturile din salarii, veniturile din cedarea folosinței bunurilor, veniturile din pensii, impozitul pe profit datorat de persoane juridice romane, s.a.

Peste aceasta cota mai avem cota standard de TVA de 19 % pentru bunurile sau serviciile livrate, accize pentru alcoolul, tutunul, cafeaua sau benzina consumate, procente sa zicem mai mici pe care nu le includem în calculul nostru.

Pentru a aproxima rolul impozitului asupra economiei, solicitam ajutorul lui Arhimede. Legea lui Arhimede sau principiul lui Arhimede este o lege a staticii fluidelor, care afirma ca un corp scufundat într-un fluid este împins de către fluid, de jos în sus, cu o forță egală cu greutatea volumului de fluid dezlocuit de către corp. Aceasta forță se numește forța arhimedică sau forța lui Arhimede. Dacă în prețul unui produs introducem impozitele producătorilor contribuabili și evident profiturile acestora, precum și impozitul consumatorilor contribuabili, prețul acestui produs va fi împins în sus de greutatea lor.

Producătorul bunului va include impozitele în prețul produsului, care devine sau excesiv de scump sau de o calitate reprobabilă dar așezat într-un ambalaj apetisant. Așadar, de regulă un produs aflat pe piață, cu prețul de 100 lei fix, include TVA 19 % și impozitul producătorului de 16 %. Apoi dacă existăm noi consumam și fiind la rândul nostru contribuabil, plătim pentru orice bun consumat 19 % TVA și impozit pe venit sau profit. Nu vă gândiți că nu este așa legat de TVA, căci în capetele lanțului financiar avem unul care plătește TVA, chiar dacă noi avem impresia că nu plătim. Până aici avem 70 %. Apoi, mai adaugăm profitul producătorului și comerciantului aproximat cumulat, la alți 10 %, chiar dacă angrosiștii iau mai puțin, noi nu luăm de la ei. Acest profit al producătorului și comerciantului este și el nițel impozabil. Adunăm celelalte taxe și mici contribuții care le plătim fiecare, indiferent că suntem producător, comerciant sau consumator și fiindcă nu vreau să fiu rău, ajung tot la un 10 %. Suntem la 90 %. La final, așezând deoparte impozitele, taxele și alte contribuții, ajungem la incredibilul preț real al produsului de 10 lei, sau 10 % din ce plătim, adică zeciuiala inversată, nouă-zeciuiala, Quod erat demonstrandum.

P.S. 1 - Dacă punctele de reper în lumea noastră birocrată sunt date de cotațiile financiare, atunci zgarda asta financiară e cea cu care așezi contribuabilii la punctele marcate de cei de sus.

P.S. 2 - Progresul tehnologic este cel care face posibilă obținerea unui preț real mic pe produs.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

cap. 1 - Forme fără fund

”...forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură.”  “În aparență, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc.” – Titu Maiorescu, “În contra direcției de astăzi în cultura română”. Citește aici și recitește de mai multe ori, iar după ce crezi că ai terminat ia-o de la capăt: (https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_contra_direc%C8%9Biei_de_ast%C4%83zi_%C3%AEn_cultura_rom%C3%A2n%C4%83 )
Notă preliminară: Am făcut comparația de mai sus …

Cap. 13 - Equalitarian power plant

Deși poate va apărea o exagerare, totuși ceea ce eu vor arăta în cele ce urmează, cum că puterea ce face să meargă lucrurile în Țara lu’ pește are la bază un soi de energie electrică, pare a fi fără cusur.
Tehnic, pentru generarea de energie electrică, este folosit un generator, care este un dispozitiv ce convertește energia mecanică în energie electrică pentru a fi utilizat într-un circuit extern. Sursele de energie mecanică includ turbinele cu abur, turbinele cu gaz, turbinele cu apă, motoare cu combustie internă și chiar banalele manivele de mână și aici insistăm mai cu seamă asupra unor dispozitive acționate manual. Generatoarele oferă așadar puterea pentru rețelele electrice. Conversia inversă a energiei electrice în energie mecanică se face printr-un motor electric, iar motoarele și generatoarele au multe asemănări. Curentul electric este folosit pentru a pune în funcțiune toate echipamentele ce funcționează cu acest gen de energie. 
În societatea egalitariană se folosește un a…

Prolegomene sau băgare de samă

Când ajungi pe site-ul ăsta, carte, bilețele, sau în oricare altă formă va ajunge la tine acest text, sau este o întâmplare, sau chiar te afli într-o stare de cumplită plictiseală și ai auzit de undeva de chestia de pe aici; atunci să ai în vedere următoarele, înainte de a parcurge chiar și primul rând, anume:

Asupra Peștelui ca animal acvatic, ținând cont în special de forma sa:
deși titlul sună așa, adică: ”Țara lu’ pește” aceasta nu are nici o legătură, dar absolut nici o legătură cu conturul întâmplător pe hartă al vreunui stat, grupări de state, continente, state sau organizații paralele, sau altele asemenea. titlul nu are nici o legătură în special cu un anume stat, preaslăvită organizare socială statică și nemișcată în care cei de sus, Înalții Funcționari trasează limitele în funcție de care sunt permise acțiunile supușilor sau mai bine zis ale consumatorilor.  Asupra Peștelui ca animal acvatic, făcând abstracție de forma sa:
da, avem aici două expresii antagonice care includ…